Interviu cu Preotul Eugen Blaj – „îngerul păzitor” al copiilor din deșertul Chalbi (Kenya)

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya

Unii oameni par a fi niște îngeri păzitori aici pe pământ. Asa este din punctul meu de vedere și Preotul Eugen Blaj. Pentru cine? Pentru copiii din deșertul Chalbi, Kenya, locul unde este misionar de mulți ani. Părintele a acceptat să îmi răspundă la câteva întrebări pentru a ne împărtăși detalii despre cum este viața acolo, cu bucuriile și neajunsurile ei. Ne-a povestit despre experiența sa și despre oamenii pentru care se află în deșert și care, cu siguranță, îl iubesc nespus de mult. Vă invit să faceți o pauză de la activitățile zilnice și să citiți acest interviu cu răspunsuri frumoase, detaliate și mai ales scrise din suflet. Viața nu este peste tot așa cum o știm noi…

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-01

  • Întâi de toate, spuneți-ne câteva cuvinte despre dvs.

De la naștere părinții mei și-au propus să îmi pună în inimă dorința de a fi preot, chiar și numele de Eugen mi l-au dat pentru că a fost un preot care se numea Eugen în parohia mea natală. În perioada adolescenței am făcut un slalom între da și nu pentru viața preoțească, și în cele din urmă a fost un DA din toată inima. M-am născut la Gherăești, Neamț în 1960. Aici am făcut școala primară, am terminat liceul la Tg. Neamț, filosofia și teologia la Iasi și în 1986 am fost sfințit preot. Am fost misionar în Mexic, dieceza de Tijuana, Baja California, pentru 9 ani. În acest timp episcopul din Tijuana mi-a sponzorizat doi ani de studii la Roma unde am luat Laurea în filosofie. În 1999 am primit mandat misionar fidei donum pentru dieceza din Nyeri, Kenya. După ce am studiat limba swahili, am propus Preasfințitului Gherghel un proiect de colaborare cu dieceza de Marsabit, pentru că este o zonă de primă evanghelizare. Am fost transferat în această dieceză în 2001 și aici sunt și în prezent. Mi s-a încredințat administrarea și grija pastorală a misiunii din Maikona, fondată acum 50 de ani de Pr. Venturifio, fidei donum priest din Alba, Italia. Apoi lui i s-a alăturat și Pr. Paolo Tablino, care a devenit etnograful tribului Gabra. Aici am reușit, cu ajutorul Preasfințitului Gherghel și a altor instituții, să formez o echipă misionară bună. Mi s-a alăturat Pr. Isidor Mirt și Pr. Victor Osolos, din dieceza de Iași. Apoi pentru trei ani Pr. Pista Cristian din arhidieceza de București, care acum are și el în grijă pastorală și administrativă misiunea din Sololo, tot în dieceza de Marsabit. Am avut și laici misionari din dieceza noastră pentru mai mulți ani. De asemenea, am avut laici misionari de aici din Kenya, membri ai organizației catolice CLM (Catholic Lay Missionaries), în special asistente medicale și profesori.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-02

  • Cum ați ajuns să fiți misionar în Kenya?

Mi-am dorit mult să fiu misionar în Africa, o dorință care s-a nascut și a fost alimentată din lecturile spirituale și exemplul misionarilor din trecut și din prezent, cum a fost Fericita Teresa de Calcuta. Și când Domnul a considerat că sunt pregătit din unele puncte de vedere, mi-a deschis poarta pentru misiunea din Africa. Îi cerusem mai devreme Preasfințitului Gherghel în scris să merg, dar cred că a avut și el dubiile lui dacă sunt pregătit și a lăsat să decidă episcopul din Tijuana, care și el a considerat că e mai bine să rămân acolo. După o vizită a Ep. Gherghel în Kenya, acesta și-a lărgit orizontul slujirii în biserică, incluzând și implicarea în operele misionare ad gentes. Și-a amintit de mine și mi-a propus. Atunci am fost foarte prompt, pentru că încă mai ardea în inima mea dorința de a fi misionar în Africa, devenise ca un ideal al preoției mele. Atunci Ep. Gherghel a decis să întrerupă colaborarea cu dieceza de Tijuana pentru a deschide un nou proiect misionar cu dieceza de Nyeri, Kenya, care la urma urmei a devenit un proiect consistent de colaborare în opera de evanghelizare cu dieceza de Marsabit, nordul Kenyei.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-03

  • Explicați-ne pe scurt termenul de “misionar”.

Termenul de misionar vine din latină, de la verbul mittere, a tri-mite. De aici și substantivul missio, misiune. Face referire la trimiterea celor 11 apostoli înainte de înălțare: “Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată creatura.” Papa Grigore al VII-lea comentează acest pasaj și explică ce înseamnă să fie trimiși la toata creatură… adică la creatura întreagă, care este de fapt omul. Numai omul conține toată creația: materia sensibilă și cea spirituală. “Domnul a creat cerul și pământul”, spune prima pagină a Genezei, adică spiritul și trupul, acestea se găsesc doar în om, nu în alte creaturi. Spre exemplu, îngerii sunt doar spirite, iar acestea nu au decât viață sensibilă, nu au spirit. De aceea, apostolii au înțeles că sunt trimiși să predice oamenilor mesajul mântuirii… Orice misionar este trimis, nimeni nu își arogă acest drept, ci îl primește de la Cristos prin Biserică. Dacă și-ar aroga cineva această misiune fără să fie trimis, atunci ar intra pe fereastră, nu pe ușă și nu ar fi adevăratul pastor, ci unul fals, pentru că orice serviciu în Biserică este încredințat, ca de altfel în oricare altă organizație. Misionarul este un trimis care trebuie să învețe lumea adevărul: “Dumnezeu este unul, necreat, și întreit, A doua persoană, Fiul”, căci așa s-a prezentat Isus Cristos, s-a făcut om adevărat, trup și spirit, de aceea a mântuit ceea ce și-a asumat. De aici pornește oricare altă acțiune de evanghelizare a misionarului.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-04

  • Cum v-ați adaptat vieții de acolo?

Dorința de a fi misionar aici, în această zonă, a fost mai mare decât obstacolele sau sfidările adaptării. Toate erau diferite, dar îmi doream extrem de mult să fiu misionar aici. Cultural, totul nou pentru mine, geografic, la fel, totul nou, de la plaja Pacificului din Mexic în deșertul Chalbi extrem de arid și de ostil și inospitalier oricărei forme de viață, de la serviciile sociale urbane din Mexic situate la orice colț, grădinițe, școli, dispensarii, clinici medicale, biserici și altele, la o realitate extrem de săracă în privința aceasta… un dispensar pentru câteva sate, cu o asistentă medicală, cu distanțe foarte mari și fără drumuri, incomunicabile dacă ar fi plouat puțin etc. Cred că această realitate m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest loc la prima vedere. De aceea și azi când călătoresc pe aceste drumuri lungi, pline de pietroaie, de nisip, cu atâtea pericole noaptea din partea șerpilor, a scorpionilor și a altor animale sălbatice… îmi amintesc că am preferat această zonă tocmai pentru aceste motive… și nu mă plâng și nu critic și nu fug sau caut o situație mai bună, chiar nu aș căuta-o pentru nimic în lume. Îmi place să împărtășesc viața mea cu lumea de aici și să mă simt unul dintre ei, fără să mă cred erou și fără să mă las depășit de situație. Când există o dorință genuină, semnul unei vocații autentice, atunci se depășește orice cu scopul de a fi împlinită această dorință, orice sfidare devine o motivație de a merge înainte. Am uitat să adaug, magazine și supermarket-uri în Mexic chiar erau la fiecare colț de stradă sau străzi pline cu magazine și piețe… aici nici după 15 ani nu este piață, doar câteva chioșculețe cu lucruri de bază. Când am ajuns chiar nu erau decât două sau trei chioșculețe. Dar asta nu m-a descurajat. Lumea supraviețuiește chiar și fără niciun mijloc de transport sau comunicare. Eu eram un caz mult mai fericit, deoarece aveam mașina misiunii și puteam să mă deplasez pentru aprovizionare sau alte motive. În Mexic aveam și telefon mobil pe acea vreme, aici nu exista niciun fel de comunicare, decât un radio cu două căi: pentru dispensar – prin care mai puteam trimite vreun mesaj la vecini și în Marsabit, orașul de unde mă aprovizionam. Acum situația s-a îmbunătățit mult mai mult, avem și internet, chiar dacă este mai lent, sunt mai multe mașini, s-a dezvoltat satul foarte mult. Nu erau grădinițe sau școli în multe sate. Acum am creat grădinițe în toate satele și am inițiat școli primare în mai multe sate pentru a motiva părinții să trimită copiii la școală. Aceste lipsuri m-au motivat să fac ceva pentru cei care erau în grija mea pastorală, pentru cei care m-au acceptat între ei.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-05

  • Cum ați fost primit de nomazii din Kenya?

Satele nomade trăiesc independent de activitatea misiunii, dar dacă mergeam să le propun vreun proiect pentru sătucul lor, mă acceptau mereu. În general era vorba despre grădinițe, la început mobile, cu un educator care era și catehet, dar apoi am văzut că nu este ușor pentru o persoană din sat să trăiască în zone așa de îndepărtate cu atâtea lipsuri în comparație cu satele sendentare. Mai devreme sau mai târziu renunțau. Atunci am decis să creez locuri rezidențiale unde, după ce mă consultam cu consiliul parohial și cu unii leaderi sau bătrâni, alegeam un loc pe care îl considerau mai bun și acolo puneam o infrastructură semitemporară care în unele locuri a devenit structură permanentă. Această metodă a fost mai eficientă și a adus mai multe roade atât pe plan social, educativ, de sănătate, cât și pe plan pastoral. Am reușit să creez comunități creștine, adică să le transmit credința în Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat și să am o mică comunitate care, ea însăși va continua activitatea de evanghelizare și de transmitere și împărtășire a credinței. Cei din tribul Gabra, fie din satele sedentare, fie din satele nomade (e o mare diferență între ele!) sunt persoane foarte nobile, nespus de frumoase și primitoare, foarte respectuoși și buni la suflet, foarte credincioși și deschiși spre educație și credința creștină. Bătrânii nu acceptă prea ușor darul credinței, dar le permit soțiilor și copiilor lor să vină la misiune, să vină la învățătură, să participe la proiectele misiunii noastre catolice de aici. Mereu când am mers în satele de nomazi, nu am mers singur, pentru că nu sunt unul dintre bătrânii lor. Atunci luam cu mine mereu un bărbat Gabra, catehetul sau alții din misiune. Fiind cu unul de-al lor, mereu m-au privit cu încredere și au crezut în propunerile de colaborare și în planurile pe care le aveam cu ei pentru anumite programe. În general nu îi implicam în cost-sharing, poate doar cu unele excepții, suportam eu toate cheltuielile programelor sau proiectelor, pentru că aveam speranța că prietenii mei mă ajută și voi duce la bun sfârșit ceea ce am început, cu credință. În satele de nomazi, cel puțin la început, deoarece nu fuseseră expuși absolut deloc la un contact cu societatea modernă, nu era nevoie să chem lumea, era suficient doar să ajung la casa bătrânului satului și acolo se adunau fară să îi chem, datorită unui element cultural pe care primii misionari l-au observat, și eu la fel, l-am trăit și îl trăiesc, este vorba de curiozitate. Curiozitatea lor este cumva mai mare decât a culturilor moderne. Vor să audă ce s-a mai întâmplat prin jur, ce știri mai aducem etc. și vin din curiozitate. După ce se creea un ambient frumos, făceam rugăciuni, citeam cuvântul Domnului, predicam sau făceam Sf. Liturghie dacă erau creștini printre ei, pentru că primii doi misionari de aici din Maikona au trăit și ei ca nomazii și au vizitat toate manyatele din zonă. Doar stând între ei poți identifica subtilități culturale care te fac să devii una cu ei, un singur trup și un singur suflet… să suferi cu ei și să te bucuri cu ei.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-06

  • Cum este viața oamenilor din deșertul Chalbi, Kenya?

Antropologic este ca oricare alta, dar cultural este total diferită. Au cumva în centru alte aspirații, alte idealuri, alte etape de creștere care marchează încorporarea fiecăruia în societatea lor tribală. Chalbi este recunoscut ca pământ etnic Gabra. Ca să citez un etnograf: “Numai Gabra sunt cei care cunosc trucuruile supraviețuirii unei naturi total ostile și inospitaliere oricărei forme de viață. În această luptă de supraviețuire cămilele și puținele puțuri de apă sunt aliații lor de neînlocuit, dar aceasta este ideea, că într-adevăr Gabra sunt unicii care știu trucurile supraviețuirii în aceste locuri, unde viața nu este un joc. Lumea trăiește atât de simplu. Nu este ca lumea septemptrională, să adune, să înmagazineze, să se asigure pentru multe luni de zile sau ani… aici viața este simplă, contează ziua de azi, ziua de mâine va avea necazurile sau bucuriile ei… vor vedea când va veni. Se mulțumesc cu atât de puțin și știu să se bucure în inima lor așa de mult. Zilele trecute am avut înmormântarea unui tânăr și chiar mă gândeam că rugăciunile de la înmormântări, unele dintre ele sunt anacronice, desuete, pentru că nu au fost compuse pe elemente antropologice, ci culturale. Spre exemplu, să îi dorești odihnă veșnică într-un contex unde munca este iubire, este total contrară dorinței inimii răposatului. Însă, am înțeles că fericirea este un element antropologic care face parte din natura omului, și cel de acum câteva milioane de ani, și cel de azi, caută fericirea, și cei de la noi și cei de aici caută fericirea. Cu aceste cuvinte vreau să spun că ajung la o fericire profundă doar cu puțin, cu ceea ce natura săraca, extrem de săraca de aici le poate oferi.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-07

  • Din câte am înțeles, mergeți să slujiți Sfânta Liturghie în mai multe cătune. Ce înteleg ei din aceste slujbe? Le-ați adaptat în vreun fel la cultura lor? Sunt credincioși? Există mai multe religii în zonă?

Vorbind unor grupuri de catecumeni (eram la începutul catehezei catecumenale) despre locurile sfinte (era un grup de femei care niciodată nu au mers la școală, nu au citit nimic pentru că nu știu, nu scriu etc.) și întrebându-i dacă au auzit de acestea, am avut surpriza să înceapă să menționeze câteva locuri din împrejurime pe care eu le cunoșteam. A fost pentru mine ca o revelație, lumea aceasta are deja conceptul de loc sfânt, de țară sfântă. Mi-au menționat niște coline și locuri unde bătrânii lor fac niște rituri sacre și sunt considerate locuri sfinte, care pentru ei sunt tabuuri. Atunci pentru mine a fost foarte ușoară cateheza, deoarece deja aveau conceptul. A trebuit doar să fac deplasarea de pe planul lor religios cultural pe cel creștin. Am fost foarte ușor înțeles. Locurile sfinte există pentru că acolo Dumnezeu a desfășurat niște evenimente care ne-au adus mântuire – unde a fost adus un cult, cel mai sacru, unde a fost jertfit mielul pascal Cristos. O altă experiență este cea a sacrificiului unui miel. Se numește SORIO și o fac de două ori pe an. Stropesc cu sângele mielului casa, se ung pe frunte, ung cămilele etc. Au deja baza. În credința creștină mielul nu mai este un pui de oaie, ci este Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Au deja conceptul, este nevoie doar de un nou conținut. Mielul este Critos care se jertfește. Chiar în limba lor la Sf. Liturghie îi spun sorio qulqullo, Sfânta Liturghie. Gabra sunt monoteiști. În limba lor Dumnezeu se spune Waaqa. Cultul este frumos structurat. Clasa sacerdotală, numită Dabela, dă binecuvântări, participă la rugăciuni și menține vie tradiția tribului în religia monoteistă. Caută să îl complacă pe Dumnezeu cu rugăciuni și cu un cult tradițional. Nu au un cod moral ca Cele 10 Porunci, însă au un cod cultural care, sigur, nu se poate sincroniza cu cel creștin, dar este nobil și dă stabilitate structurii sociale și culturale Gabra. Există între Gabra o altă credință animistă, numită hayana. Hayana este satana după interpretarea creștinilor. Musulmanii îi acceptă pentru că adepții lui hayana se prezintă ca musulmani ca să nu fie deranjați de creștini în dispute rivale. Este de fapt o religie care trage omul înapoi, la primitivism – spiritul rău intră în om și îi cauzează boli și dezechilibru biologic. Și numai cu ritualurile lor, cântece, scuipături, binecuvântări, invocații îl scot din persoana bolnavă. Dacă femeile nu pot avea copii înseamnă că a intrat hayana în ele, dacă au malarie sau gripă înseamnă că a intrat hayana în ele și nu iese cu antibiotice sau cu pastile, ci cu ritualurile lor. Așa creează o cultură de dependență prin frică, nu prin știință. Promovează neemanciparea de zeități creată de mintea omului. Au rămas izolați în deșert, izolați de tot ce se întâmplă în jurul lor și din frică cred orice. Au nevoie de Prometeu ca să le aducă emancipare de zei, au nevoie de Cristos ca să le aducă adevarata emancipare și mântuire în același timp. Fără să primească credința în Cristos, își vor celebra veșnic dependența lor de spirite, creaturile omului pretehnic.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-08

  • Ce obiceiuri, tradiții și superstiții au nomazii?

Au obiceiuri foarte frumoase și tradiții care sunt convertite în sherii pentru ei. Cumva de la naștere privilegiază băieții. Face parte din cultura lor. Toți se bucură și consideră o binecuvântare nașterea unui băiețel. Fac o celebrare plină de semnificație, fac sărbătoare pentru darea numelui, în timp ce pentru fetițe e ceva foarte simplu, fără să atragă atenția. La nașterea unui copil de parte bărbătească mama stă în secluzie 80 de zile, în timp ce pentru o fetiță doar 60. Obiceiul se numeste ULMA. Mamele nu au voie să iasă din casă sau să pregătească mâncare – doar în caz de urgență merg la dispensar cu copilul, dar își fac câteva semne pe obraz cu cărbuni, ca ceilalți să știe că este ulma. La nașterea unui băiețel când fac celebrarea dării numelui – MOGATI se numește acel eveniment – pun un scaun (barchuma) pe acoperișul colibei. Este ca un alfabet etnografic pe care știu să îl citească doar cei instruiți în cultura și obiceiurile lor. Dacă este ANGAF, adică primul născut de parte bărbătească se fac ceremonii și mai speciale. Dacă prima soție are doar fetițe, după trei sau patru fetițe, soțul decide să ia a doua soție (poligamia este legală si normală, și cultural este onorată) care să îi dea baieței. La ultimul născut din familie i se lasă un smoc de păr pe cap, numit GUTU, adica toți vor ști că este ultimul născut, fie fetiță, fie băiețel. Dacă cel dinaintea lui a murit atunci gutu-l este lung, dacă nu este normal. Când se naște un altul după el atunci i se taie gutu și i se face la noul născut când îi crește părul. Angaf este privilegiat, pentru că va lua locul de tată în familie când va muri tatăl, va avea obligația să se îngrijească de mamă și este moștenitorul a tot ce posedă tatăl. Copiii îi numesc pe unchi tatăl cel mare sau tatăl cel mic depinzând de ordinea nașterii fraților. Mai sunt multe alte obiceiuri în jurul nașterii. Un lucru frumos este faptul că văd copilul ca pe un dar de la Dumnezeu.

O altă tradiție din perioada copilăriei, care, în tribul Gabra, separă copilăria de adolescență, datorită căreia sunt recunoscuți ca tineri este CIRCUMCIZIA, practicată atât pentru bărbați, cât și pentru femei, 100%. Are conotații culturale foarte importante pentru integrarea în viața socială a tribului. Cine nu este circumcis este considerat copil, nematur, care nu poate să participe la viața socială a tribului. Gabra se circumcid la vârsta pubertății sau începutul adolescenței. O fetiță care nu este circumcisă nu are voie să umble singură prin sat, după circumcizie este liberă să se plimbe singură prin sat – salutul nu mai este cel adresat copiilor, ci al tinerilor etc. De aceea, își doresc mult să fie circumcise, pentru că primesc un alt statut în comunitate. Pentru fete de fapt este mutilare genitală. Se fac acum tot felul de întâlniri, învățături, fie din partea guvernului, cât și a bisericii sau a unor ong-uri ca să abandoneze FGM (female genital mutilation). Este interzis de lege acum în Kenya, dar o practică fără nicio problemă aici în zona noastră. Altfel, fetele nici nu ar fi luate în căsătorie. Circumcizia le dă un nou statut atât tinerilor, cât și tinerelor în societatea tribală.

Căsătoria este determinată de calendarul solar și lunar pe care îl țin. Este vorba de luna Somber, propice pentru ceremoniiile tribului, în special SORIO, în jurul căreia se învârte toată viața religioasă sau socială a tribului. Căsătoriile Gabra admit poligamia, care se practică în puține cazuri, cum ar fi orgoliul vreunuia care se crede mai înstărit sau în cazul în care prima soție nu dă naștere la băieți. Căsătoria în tribul Gabra este indisolubilă. Băieții sunt cumva privilegiați de cultura tribului Gabra, sunt văzuți ca o onoare. Ceremoniile funebre marchează terminarea perioadei de doliu și permit, în cazul în care defunctul este un tată de familie, distribuirea bunurilor pe care le-a posedat, în general vorbim de animalele pe care le-a avut în viață. În principiu, primul fiu născut, angaf, este cel care ia în posesie ceea ce a avut tatăl, dar ia și obligația de a se îngriji de mamă și de familie.

Tradiția specifică pe care o are tribul Gabra și care reprezintă coloana vertebrală a vieții lor se numește SORIO. Este vorba despre sacrificarea unui miel de parte bărbătească, ales din turma de oi, scos din turmă de primul născut, angaf, de piciorul drept. Acesta este dus în fața casei tradiționale a bătrânilor cătunului și cu prezența a cel puțin un dabela mielul este binecuvântat. Sorio trebuie să îl facă fiecare casă, de aceea se numește chuf balbal, adică fiecare ușă sau poartă. Se fac rugăciuni asupra mielului, se binecuvântează cu lapte de cămilă (acestea nu pot merge la păscut până când nu se termină sorio. Numai băieții sau bărbații iau parte activă la sorio, femeile sunt implicate doar în pregătirea mielului. Când se termină de sacrificat la toate casele din cătun, se începe de la prima casă să se mănânce. Din casă în casă până la sfârșit. Când se sacrifică mielul, se ung pe frunte cu sânge în semn de binecuvântare. Cămilele sunt unse cu sânge în jurul cocoașei. Dacă primul născut nu este prezent, acest sorio nu se poate face la acea casă. În general îi cheamă de la școli de departe, pentru a putea realiza sorio și apoi se întorc înapoi. Sunt o gramadă de alte reguli care se observă în această celebrare. Sorio îl însoțește de la naștere până la moarte pe bărbatul Gabra, pentru că în credința tribului se invocă binecuvântarea divină. Cu fiecare copil de parte bărbătească care se naște se dă cumva viață tribului, se dă speranță, se dă forță, reprezintă o binecuvântare adăugată tribului.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-09

  • Cum sunt ei ca și oameni? Au acceptat ușor ajutorul dvs.?

Originea genealogică a tribului Gabra este Cushita, probabil de la personajul Cush din Biblie. Cushiții sunt cei care locuiesc la Sud de Egipt. Kusini, de fapt, în limbile semitice înseamnă Sud. Istoricul Herodot, vorbind despre cushiți, a afirmat că sunt cei mai frumoși și cei mai înalți oameni din lume. Într-adevăr, în tribul Gabra, atât bărbații cât și femeile sunt foarte frumoși fizic. În interiorul vieții tribale, au creat o cultură foarte civilizată, de pace, de respect, de armonie, de justiție, cu un sistem social foarte bine organizat, o religie monoteistă, deși nu a lipsit tentația unei religii animiste care pe alocuri a prins teren sau a avut succes. Această cultură a lor îi face să fie deschiși pentru primirea credinței creștine și pentru educația școlastică. Nu toate culturile s-au deschis ușor pentru educația școlastică, cu greu au permis copiilor lor să intre în școală. Gabra au fost deschiși și de aceea acum ocupă funcții în guvernul regional și unii în guvernul național. Au fost chiar miniștri, ambasadori și au avut și alte funcții importante în politică și în administrație. Cu alte cuvinte, Gabra sunt frumoși și inteligenți, câștigându-și respectul prin atitudinea lor și prin deschiderea la noutăți și adevăr. Sunt foarte demni. Acceptă orice ajutor atâta timp cât văd că sunt respectați și consultați pentru a lua decizii împreună. Face parte din cultura lor luarea de decizii împreună, chiar și atunci când este vorba de ajutor. Au nevoie de ajutor pentru că mulți sunt foarte săraci, datorită condiției geografice în care trăiesc și a marginalizării politice și economice în care se află, dar pentru acest lucru nu își vând demnitatea și nu abandonează procedurile de a lucra împreună și de a trăi împreună, împărtășind aceeași realitate dificilă. Cu alte cuvinte, trebuie respectate niște proceduri pentru a putea împărtăși cu ei ajutorul care prin mine a ajuns aici și pentru a fi acceptat. Sunt, de fapt, aceleași reguli antropologice, valide oriunde în lumea aceasta. Au fost momente în care ajutorul meu nu a fost acceptat, pentru că nu am urmat procedurile normale, dorind să urmez o cale scurtă. Astfel, am învățat că este o bucurie și un privilegiu să accepte ajutorul pe care îl obținusem pentru ei.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-10

  • Cu ce se ocupă și cum reușesc să trăiască de pe o zi pe alta?

Ocupația principală este păstoritul. Gabra sunt crescători de cămile, oi și capre și, în unele locuri, vaci – unde permite condiția geografică. În ultimii ani guvernul național și cel regional și-au asumat noi servicii de bază în comunități și așa au crescut numărul locurilor de muncă. Aceste servicii de bază sunt în câmpul educației – au construit mai multe școli, în câmpul sănătății – au construit dispensare, în câmpul administrației locale – au creat noi comune și județe și așa au angajat polițiști, soldați, asistenți medicali și alți servitori civili. Acum se prevede un viitor mai bun, o viață mai ușoară pentru locuitorii deșertului Chalbi, datorită implicării guvernului mult mai mult decât înainte în viața lumii de aici și folosirii resurselor naturale locale.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-11

  • Ce mănâncă și de unde își procură hrana?

În privința mâncării, Gabra sunt foarte simpli și se mulțumesc cu puțin. Mâncarea de bază tradițională este carnea de capră sau de oaie și uneori de cămilă. Împreună cu carnea, hrana de bază este laptele. Laptele într-adevăr este hrana de fiecare zi, carnea doar la ocazii speciale, mă refer la satele care se organizeză pe economia vieții nomadice. Cei din sate au mai des această posibilitate, datorită oamenilor de afaceri care deschid măcelării. Astfel, și cei care nu sunt din zonă și trăiesc pe baza unui salariu au posibilitatea să cumpere carne, cel puțin din când în când. Dar mâncarea de bază cu adevărat, este făcută din hrană uscată care poate să dureze mai mult în condițiile climatice de aici – este vorba de căldura exagerată și lipsa de curent pentru conservare – cum ar fi orezul, fasolea, grăunțele de porumb. Acestea reprezintă într-adevăr hrana de fiecare zi a locuitorilor din Chalbi. Aceste lucruri le aduc de la Marsabit, orașul cel mai apropiat pentru aprovizionare, care la randul lui aduce din centrul țării, unde economia este formată din păstorit, agricultură și industrie.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-12

  • Ce părere au despre programul de adopție la distanță “Safari Ya Upendo”? Sunt bucuroși să vadă că se gândește cineva și la ei?

Programul Safari Ya Upendo constă în a ajuta un copil pe o perioadă nedeterminată, cu 10 euro/lună. Acest program a avut, cred, cel mai mare impact dintre toate programele pe care le-am oferit din partea misiunii în toți acești ani de când sunt în Maikona. Cred că acest lucru se datorează felului în care a fost și este implementat, apoi și faptului că s-a extins pe o zonă mare, toată zona pe care o cuprinde parohia din Maikona, formată din multe sate, atât sedentare cât și de nomazi. Deoarece este un ajutor concret oferit în mână în fiecare lună, lumea simte efectul imediat, adică reprezintă o consolare, o speranță, o siguranță pentru viața lor. În unele familii mai numeroase sau care au orfani, sunt doi sau trei adoptați. Sincer, este o bucurie mare, o posibilitate de reconciliere cu chioșcurile sau magazinele de unde își iau ce este strict necesar pentru mâncarea de zi cu zi, îmbrăcăminte sau medicamente. Acum vin toți și îmi cer “Părinte, picture, picture!” (ei pronunță: ”Picia, father!”). Sunt deja în jur de 350 de copii adoptați până luna aceasta – decembrie ’15. Sper să crească numărul acestora și să se implice cât mai multă lume în această activitate socială de susținere a săracilor din deșertul Chalbi.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-13

  • Povestiți-ne puțin despre proiectul “Un dar de Crăciun 2015” al Asociației Sharing Love.

Proiectul “Un dar de Crăciun” creat de Sharing Love are loc de vreo trei ani. S-a început cu copiii care sunt implicați în grupele pastorale, cum ar fi malaika, ministranții, amani girls – care dansează la liturghiile duminicale, PMC – copiii misionari. Aceștia se află doar în centru și alte două filiale mai mari. Acum a crescut numărul filialelor, dar și numărul celor care participă la acest proiect. Copiii care primesc cadouri nu sunt numai cei din grupurile pastorale, ci toți copiii sunt anunțați dinainte, de ziua în care va veni Moș Crăciun. Anul acesta chiar ne-am “profesionalizat”. Am cumpărat uniformă de Moș Crăciun și vom oferi darurile copiilor începând de pe 25 decembrie, mai întâi în Maikona și apoi în filiale, care nu sunt puține. Sper să termin de oferit cadourile până pe 30 decembrie și să pot împărtăși bucuria copiilor prin video și poze cu toți cei care au contribuit la un cadou sau mai multe pentru copii. Sunt deja peste 500 de cadouri. Și eu aștept cu emoții să văd reacția copiilor în fața lui Moș Crăciun. Deja în unele locuri i-am pregătit, spunându-le că este simbolul lui Dumnezeu cel bun care ne iubește și care l-a dăruit pe Fiul său, născut ca prunc în Bethleem. Sigur va avea un impact mare în inima copiilor. Îmi amintesc când au văzut pentru prima dată o păpușică sau un animal de pluș. Au început să plângă, să fugă de frică etc. Oricum, mulți copii deja au emoții și cred că nu dorm de bucurie cu gândul că vor primi cadoul de Crăciun.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-14

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-15

  • Ce alte aspecte considerați că sunt interesante/neobișnuite și merită precizate despre oamenii și stilul lor de viață?

Voi mai împărtăși un amalgam de idei aici. Este o societate cu reguli culturale total diferite decât cele de la noi, în orice context al veții de aici. Vorbim de o societate rurală, cu distanțe mari între sate și fără posibilitatea de a comunica facil, fără drumuri, fără mijloace publice etc. Această izolare conduce cultura pe un făgaș strâmt, unde diferențele dintre oameni sunt doar de gen și de vârstă. Aici, spre exemplu, diferența de onoare stă în forța fizică, în vârstă sau în etapa socială la care a ajuns persoana. Muncile feminine și cele masculine sunt foarte clar divizate. Prin căsătorie femeia aparține familiei soțului și chiar dacă ar rămâne văduvă foarte tânără sau chiar de la începutul căsătoriei, aceasta nu se mai poate căsători pentru că a fost cumva “cumpărată” de familia soțului și este membru în familia soțului. Ar putea să aibă un amant care să îi nască fii răposatului. Copiii care se nasc după moartea acestuia oricum îi poartă numele. Amantul este acceptat deschis de familia soțului. Aceasta este cumva o soluție la sistemul matrimonial foarte strict al tribului Gabra, unde văduvele nu se mai pot recăsători. Fetele rămase însărcinate înainte de căsătorie nu se pot căsători și sunt proscrise. Sunt o serie de tabuuri care nu le permit celorlalți membri ai tribului să le trateze ca pe celelalte femei căsătorite. Sunt de cele mai multe ori abandonate. Dar cu intrarea societății moderne și a Bisericii, se poate oberva o mică schimbare, pentru că în Biserică sunt toți la fel, fără discriminări sau, chiar mai mult, sunt cumva favorizate, pentru că acestea sunt cele mai nevoiașe persoane din sat. În Safari Ya Upendo, aceste persoane au fost alese mai întâi. Apoi copiii lor par să facă eforturi mai mari la învățătură și la alte activități, par a fi mai deschiși. Acest lucru are impact asupra acestui element cultural, care fără îndoială într-o zi va dispărea. În religie nu există conceptul de răscumpărare, iar participarea la viața veșnică nu depinde de atitudinea morală a individului. Religia nu este prozelită, adică nu trece granițele tribale și nu invită la convertire. Greșelile pe care un individ poate să le comită sunt de natură socială și nu morală. Cu permisiunea bătrânilor poate să se reconcilieze și să participe din nou la viața socială. În Chalbi transformarea culturii a fost efectuată de Biserica Catolică, care, ajungând aici la începutul anilor ’60, a creat școli în toate satele, dispensare, biserici, servicii publice – atunci când guvernul kenyan aproape nici nu știa că există. Chalbi era total la periferia atenției guvernamentale. Biserica a căutat în toate felurile să contribuie la emanciparea locuitorilor de aici, atât prin credința creștină predicată, cât și prin educația și sănătatea modernă aduse în aceste locuri. Acum, fără îndoială s-au schimbat multe. Și aș putea să spun că acum Biserica celebrează bucuria progresului și o mare schimbare culturală în bine a locuitorilor din Chalbi.

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-16

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-17

Eugen-Blaj-preot-catolic-misionar-in-Kenya-18

Sper că v-a plăcut interviul! La sfârșit, pentru a ne destinde, vă las să urmăriți ce i-a învățat (printre multe altele) Preotul Eugen pe copiii din Kenya. Nu-i așa că sunt foarte drăgălași?

Brasoveanca a la MaikonaThe Oratorio helps the Mission to provide holistic formation especially for the children from Maikona. La oratoriul Sf. Maria, in misiune, ne dorim ca totii copiii sa guste din fericirea chemarii la viata, chemarii la credinta, sa traiasca bucuriile copiilariei. A pune un dram de bucurie in inima lor este a-i pune in comuniune cu Domnul.

Posted by Maikona Parish on Monday, 5 May 2014

Dansuri fara frontiere: Romanian Pinguinul, Children from Maikona Catholic MIssion, Kenya

Posted by Maikona Parish on Tuesday, 16 December 2014

Baile sin frontera: children from Maikona

Posted by Maikona Parish on Thursday, 4 December 2014

2 comments to Interviu cu Preotul Eugen Blaj – „îngerul păzitor” al copiilor din deșertul Chalbi (Kenya)

  • Ioan Asaftei

    Felicitari misionarului, Preotului roman Eugen Blajut! El duce crestinismul si la acei oameni ramasi, inca, fara Hristos! Biserica catolica are meritul cum sa-i atraga pe cei fara credinta, chiar si cu un blid de mancare care noua ne prisoseste. Acest preot face o munca minunata care trebuie sustinuta de biserica locala din care provine, de toti oamenii de bunavointa! Doamnul Iisus si Maica Sfanta sa va ajute, Craciun fericit si binecuvantat parinte misionar Eugen! Va dorim sa faceti cati mai multi convertiti pentru Hristos Domnul!

  • flori

    Foarte interesant!Un om intr-adevar valoros, rar, misionar adevarat.

Lasă un comentariu

 

 

 

*