Sunetele grave auzite toamna în pădurile Carpaților sunt chemările cerbilor aflați în sezonul de împerechere, numit boncănit. Pentru turiști, întâlnirea cu animalele cere păstrarea distanței: deși cerbii evită în general oamenii, apropierea de ei poate deveni riscantă în această perioadă, potrivit Adevărul.ro.
Masculii atrag ciutele, adică femelele, și își avertizează rivalii prin glas. Chemările au și rolul de a anunța forța animalului, iar confruntarea nu se oprește întotdeauna la sunete. Când doi masculi par egali ca mărime și determinare, pot ajunge să se lupte direct.
În Munții Retezat, turiștii pot auzi aceste chemări în pădurile care adăpostesc cel mai vechi parc național din România, înființat la mijlocul anilor ’30. Administrația Parcului Național Retezat explică faptul că masculii de cerb comun, Cervus elaphus, concurează pentru accesul la femele, iar unele confruntări ajung la încleștarea coarnelor.
În România trăiesc peste 70.000 de cerbi comuni și lopătari. Cele două specii diferă prin talie, forma coarnelor și voce, dar și prin calendarul împerecherii. Sunetele auzite în pădure nu sunt, așadar, identice pe tot parcursul toamnei.
Clima și altitudinea influențează perioada boncănitului
La cerbul comun, sezonul începe în septembrie și se încheie în octombrie, în funcție de climă și altitudine, potrivit Adevărul.ro. Romsilva explică faptul că masculii folosesc în lupte coarnele dezvoltate de-a lungul verii, pentru a obține supremația asupra cârdurilor de ciute.
Mugetele sunt puternice, grave și prelungi. Prin ele, masculii încearcă să își intimideze adversarii, iar intensitatea glasului oferă un indiciu despre poziția fiecăruia în ierarhie.
La lopătari, începutul boncănitului vine mai târziu, în octombrie, iar perioada durează două-trei săptămâni. Pentru împerecherea acestei specii, instituția silvică indică a doua jumătate a lunii și chiar primele zile ale lui noiembrie.
Glasul lopătarului este mai slab decât cel al cerbului comun. Seamănă mai degrabă cu un grohăit neclar, nu cu mugetul prelung care se aude la cerbul carpatin. Mirosul și auzul sunt simțurile sale cele mai bine dezvoltate, la fel ca la cerbul comun.
Cerbul comun și lopătarul se deosebesc și prin corp, și prin coarne
Cerbul comun este cel mai mare reprezentant al familiei cervidelor din România și trăiește mai ales în regiunile de deal și de munte. Masculii sunt mult mai mari decât femelele și sunt singurii care poartă coarne.
Greutatea medie a unui mascul este de circa 200 de kilograme, față de circa 80-100 de kilograme la o ciută. La viței, petele deschise de pe corp imită lumina soarelui care trece prin frunziș și îi ajută să se confunde cu împrejurimile. Acest mijloc natural de apărare se numește homocromie. Petele dispar după vârsta de trei luni.
Lopătarul, Dama dama, este mai mic și se recunoaște după coarnele late, cu formă asemănătoare unor lopeți. Primele atestări documentare ale prezenței sale pe teritoriul României datează din secolul al XIII-lea, în Transilvania.
Mediul său de viață potrivit îl constituie pădurile de foioase aerisite, cu poieni și goluri în interior, de la câmpie și din regiunile de coline. Coarnele ating dezvoltarea maximă la vârsta de 8-12 ani.
Diferențele dintre cele două specii includ și trăsături mai puțin evidente decât dimensiunea corpului:
- Cerbul comun aparține genului Cervus, iar lopătarul aparține genului Dama.
- Spre deosebire de cerbul comun, lopătarul nu dezvoltă păr lung pe gât în perioada boncănitului.
- Lopătarul nu are canini în maxilarul superior, o altă deosebire față de cerbul comun.
Masculii pot apăra femelele sau locurile frecventate de ele
În sezonul de împerechere, masculii de cerb comun apără grupurile de ciute pe care reușesc să le atragă. În anumite condiții, comportamentul lor devine teritorial: păzesc locurile frecventate de femele, inclusiv atunci când acestea nu se află acolo.
Cercetătorii Juan Carranza, Fernando Álvarez și Tomás Redondo au urmărit acest comportament în sud-vestul Spaniei. În studiul publicat în revista Animal Behaviour, aproximativ 58% dintre masculii adulți își stabiliseră teritorii la începutul boncănitului, în zone preferate, și le apărau chiar în absența femelelor.
Suprafața medie a teritoriilor ocupate era de aproximativ 2,3 hectare. Masculii instalați mai devreme în locurile bogate în hrană și vizitate de ciute reușeau să atragă mai multe femele. Rezultatele descriu animalele urmărite în acea cercetare din Spania.
La unele populații de lopătari, masculii se adună în lekuri, adică arene de împerechere. Fiecare apără un teritoriu restrâns și încearcă să atragă femelele prin chemări repetate și prin mirosurile lăsate în acel loc.
Masculii pot scurma pământul și se pot tăvăli în adânciturile create. Marchează terenul cu urină și secreții, iar gropile de boncănit devin locuri în care se și culcă în perioada împerecherii.
Cercetătorii Giovanna Massei și R. Terry Bowyer au analizat 200 de asemenea gropi într-un studiu publicat în Journal of Mammalogy. Dintre ele, 73% se aflau la cel mult trei metri de un copac.
Arborii din apropiere erau folosiți pentru marcarea arenei: masculii își frecau de ei coarnele și corpul, lăsând mirosuri care le semnalau prezența. Cercetătorii au observat o preferință pentru anumiți copaci, mai înalți și mai groși, aflați în locuri ușor accesibile.
Luptele dintre lopătari pot fi mai frecvente și mai aprige decât cele dintre cerbii comuni, arată Romsilva. Pe aceeași suprafață de boncănit se pot întâlni mai multe cârduri de ciute și mai mulți masculi reproducători, care se înfruntă sub ochii femelelor.
După împerechere, gestația ciutelor de lopătar durează aproximativ șapte luni. În iunie, anul următor, acestea fată unul sau doi viței. Puii rămân alături de mamă aproximativ un an.
Ionel Pop descria nopțile în care mugetele veneau din mai multe văi
Boncănitul apare și în relatările interbelice despre munți și vânătoare. Revistele vremii publicau descrieri ale nopților de septembrie în care chemările masculilor se auzeau dintr-o vale în alta.
Scriitorul Ionel Pop, autor de literatură inspirată din natură și din lumea vânătorii, povestea cum asculta cerbii până târziu în noapte. Cei din grup stăteau strânși unul lângă altul, cu pelerinele pe ei, fumau și vorbeau rar.
Unele mugete veneau de departe. Altele izbucneau de sub coasta din fața cabanei, atât de aproape încât ascultătorilor li se părea că simt vibrația aerului. În acele momente, grupul își reținea răsuflarea și urmărea încordat mișcările animalului.
Pop păstra și amintirea unui cerb recunoscut după un glas neobișnuit. Toamnă după toamnă, în preajma aceleiași cabane, se auzea un mascul care mugea asemenea unei vaci întoarse cu ciurda și dornice să își găsească vițelul. Sunetul îi făcea pe ascultători să râdă, dar și să se bucure că animalul trăia. Cerbul s-a dovedit, în cele din urmă, un taur voinic.
În relatarea lui, chemările încetau după răsărit. Masculii bătrâni se retrăgeau, iar agitația nopții se stingea. Scriitorul a fost fondatorul și directorul revistei cinegetice Carpații, apărută la Cluj între 1933 și 1948.
O relatare din 1932 urmărea deplasarea cerbilor înaintea împerecherii
Ötvös Balázs, de la Casa Verde din Timișoara, descria în 1932 schimbarea comportamentului masculilor înainte de boncănit. Chiar și cerbii puternici, cunoscuți într-un anumit teritoriu, puteau pleca în căutarea altor cârduri. În alte locuri apăreau exemplare care nu mai fuseseră văzute acolo.
În articolul „Regenerarea vânatului”, publicat în Revista Vânătorului, el interpreta aceste deplasări ca pe o modalitate de evitare a împerecherii între animale înrudite. Explicația sa era că masculii părăseau grupurile în care se aflau și fiicele lor, chiar dacă aveau suficiente femele în apropiere.
Autorul își sprijinea interpretarea pe observații din parcurile împrejmuite. Acolo, animalele nu puteau ieși pentru a găsi alte ciute, iar exemplarele din exterior nu puteau pătrunde.
Balázs susținea că, în asemenea condiții, chiar și cu îngrijire și hrană bună, cerbii ajungeau să aibă de la un an la altul trofee mai mici și corpuri mai puțin dezvoltate. Aceasta era explicația formulată de el în relatarea interbelică.
Cerbul apare pe obiecte antice și în obiceiurile de Anul Nou
Legătura cu cerbul se regăsește și în reprezentări mult mai vechi decât descrierile boncănitului. În Antichitate, animalul era considerat un substitut al zeului patern al locuitorilor din Carpați și un simbol al virilității. Reprezentări ale sale apar pe unele scuturi de fier descoperite în cetatea dacică Piatra Roșie.
Etnologul Ion Ghinoiu descria în Dicționarul de mitologie română, publicat în 2013, asocierea cerbului cu civilizația neolitică a lemnului, cu lutul și culturile agrare, dar și cu civilizația indo-europeană a crescătorilor de animale.
În aceste reprezentări, copacii își coborau ramurile pentru ca animalul să le mănânce mugurii, iar Muma Pădurii călătorea într-o trăsură trasă de cerbi. Coarnele erau folosite de oamenii preistorici la confecționarea brăzdarelor de plug.
Ghinoiu lega statutul de divinitate al animalului de forma corpului, podoaba coarnelor, viteză și putere. În descrierea sa, cerbul era singurul animal sălbatic care înfrunta și putea învinge ursul.
Din oase și copite se confecționau obiecte de cult și unelte, între care ace, cuțite, brăzdare de plug și pahare. Coarnele aveau o valoare sacră. Numeroasele oase descoperite în siturile arheologice indică vânarea intensă a cerbilor de către daci, însă animalele nu s-au lăsat domesticite.
Printre autorii antici care au descris vânătoarea se numără Ovidius. El relata despre bucuria cu care geții vânau cerbi atunci când viscolul și zăpezile mari făceau aproape imposibilă deplasarea animalelor.
În interpretarea etnologului, sacrificiul ritual al cerbului din colindele precreștine putea reprezenta inițierea feciorului înainte de căsătorie sau o jertfă legată de moartea și renașterea simbolică a anului ori a anotimpului.
În unele regiuni din Moldova și Bucovina, Jocul Cerbului face parte din obiceiurile cetelor care colindă de Anul Nou. Un participant poartă o mască împodobită cu coarne, oglinzi, mărgele și panglici. Mișcările animalului, căderea și revenirea lui la viață simbolizează reînnoirea timpului, fertilitatea și speranța într-un an îmbelșugat.
Colindele vechi îi atribuie și rolul de animal fabulos care trece hotarele dintre lumi, îi călăuzește pe tineri spre căsătorie și aduce daruri familiei. Imaginea cerbului cu leagăn între coarne a fost interpretată ca simbol al vieții veșnice, al renașterii naturii, al fecundității și al belșugului.
