Gherdeal, sat din comuna Bruiu, județul Sibiu, începe să iasă din izolarea care l-a făcut cunoscut în anii 2000 drept „satul-fantomă”. Așezarea săsească, cunoscută și ca Gürteln, are astăzi mai puțin de 20 de locuitori, deși la mijlocul secolului al XX-lea avea peste 300.
Pentru Johann Onghert, în vârstă de 68 de ani, unul dintre puținii sași rămași în sat, schimbarea se vede direct în viața de zi cu zi. În locul unui sat aproape gol, apar din nou oameni, gospodării îngrijite și vizitatori. Gherdealul nu mai este doar locul unei depopulări masive, ci și o opțiune pentru cei care caută o viață mai liniștită decât la oraș.
În sat au fost restaurate case vechi de români, germani și englezi. Localitatea a fost întemeiată de coloniști sași în urmă cu aproximativ șapte secole și este atestată documentar încă de la începutul secolului al XIV-lea. Diferența față de perioada de după Revoluția din 1989 este mare, pentru că atunci plecările s-au accelerat puternic.
Schimbarea nu se reduce la câteva case salvate. În Gherdeal se recuperează treptat un patrimoniu cultural și un mod de viață care dispăreau odată cu ultimele familii rămase. Satul avea odinioară o școală săsească, una românească, o grădiniță și două biserici, una evanghelică și una ortodoxă. În prezent, locul acelei comunități numeroase a fost luat de o populație de sub 20 de oameni.
Pentru cei care aleg să vină aici, liniștea și autenticitatea sunt motive concrete pentru mutare. Pentru comunitatea locală, apariția unor locuitori noi poate aduce revitalizare economică și socială. Există însă și un efect care îi nemulțumește pe unii oameni din sat: motocicliștii care trec în viteză pe drumul neasfaltat și ridică mult praf.
Povestea lui Johann Onghert arată și ruptura produsă în comunitatea săsească din Gherdeal. Potrivit Lyla, mama lui s-a numărat printre etnicii germani deportați în 1945 în Donbas, în URSS, unde a muncit aproape cinci ani într-o mină de cărbune. Johann Onghert a spus: „Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, iar când au început să plece oamenii spre Germania a spus că ea nu mai pleacă nicăieri.”
El a relatat și condițiile în care a trăit mama sa în anii deportării. „Spunea că a fost foarte greu. Au fost ținuți într-un lagăr, în clădiri fără geamuri și în condiții foarte proaste. Era un frig cumplit Mâncarea era foarte puțină. Primeau un fel de ciorbă făcută din sfeclă și din resturi.”
Exodul sașilor a început apoi în anii 80 și s-a amplificat puternic după 1989. Johann Onghert spune că plecările s-au înmulțit din 1983, unele legal, altele prin fugă. În sat circula și ideea că statul german plătea pentru emigrarea celor cărora li se permitea să plece. El vorbește despre sute sau mii de mărci pentru o persoană, fără să indice o sumă exactă.
Johann Onghert a rămas în Gherdeal și spune limpede cum privește această alegere: „Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors.” Pentru sat, fiecare casă refăcută și fiecare locuitor nou înseamnă astăzi un pas înapoi dinspre golirea aproape totală din anii 2000, dar și o presiune mai mare asupra liniștii care i-a atras pe noii veniți.
