La Casa Peștera, în 1935, drumeții găseau 40 de paturi cu somiere și lenjerie completă, la 1.610 metri altitudine. Adăpostul avea cinci camere la parter și trei la mansardă, sală de mese, bibliotecă și chiar un muzeu în formare. Era una dintre cabanele prin care asociațiile turistice schimbaseră felul în care se putea călători prin Carpați.
Cu câteva decenii înainte, excursiile presupuneau alte condiții de înnoptare. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, călătorii veniți să exploreze munții de plăcere dormeau sub cerul liber sau la stâne, potrivit Adevărul.ro. Înălțimile erau străbătute mai ales de ciobani, vânători și grăniceri.
Organizațiile de drumeție au început să construiască refugii, să amenajeze poteci și să pregătească oameni care să conducă turiștii pe munte. În Transilvania, aflată atunci în Austro-Ungaria, modelul venea de la cluburile alpine europene apărute de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Cum au ajuns cabanele să aibă electricitate și baie?
În anii de după Primul Război Mondial, Touring-Clubul României (T.C.R.) a ajuns cea mai populară organizație de turism. Clubul a luat ființă la mijlocul anilor ’20, la inițiativa geografului Mihai Haret, împreună cu scriitoarea Bucura Dumbravă și scriitorul Emanoil Bucuța.
Clubul construia și administra cabane, marca poteci și publica hărți și ghiduri. Printre membri se aflau profesori universitari și secundari, ingineri, doctori, ofițeri și avocați. Unele dintre casele sale de adăpost ofereau un confort diferit de cel al refugiilor de la începuturile turismului.
Alături de Peștera, descrierile din 1935 aminteau casa Omul, aflată la 2.509 metri altitudine, și Piscul Câinelui. Aceasta din urmă avea lumină electrică, telefon și cameră de baie.
În acel an, clubul avea zece filiale, iar rețeaua de cazare cuprindea adăposturi aflate în situații diferite:
- 14 case administrate, între care Peștera, Omu, Piscul Câinelui, Cristianul Mare, Baleia și Câmpușelu;
- două adăposturi închiriate, la Luncani și Câmpul lui Neag;
- două adăposturi în construcție, la Leaota și Gura Zlatei.
În bilanțul pentru 1935, clubul trecea 493 de kilometri de poteci marcate. Dintre aceștia, 200 erau în Munții Apuseni și 150 în Bucegi.
„Toată această activitate se desfășură numai din cotizațiile membrilor”, preciza T.C.R. în buletinul publicat în revista „Natura”.
Un membru plătea atunci o cotizație anuală de 200 de lei. La intrarea în organizație se achita separat taxa de înscriere de 150 de lei, o singură dată.
Cine a organizat primele trasee și adăposturi?
Cu mult înaintea acestui club, la Sibiu fusese întemeiată, în 1880, Asociația Carpatină Transilvană / Ardeleană a Turiștilor (SKV), cunoscută drept cea mai veche organizație de turism de pe actualul teritoriu al României. Adunarea de constituire a avut loc la 28 noiembrie 1880.
La acea întâlnire, economistul dr. Carl Wolff, unul dintre inițiatorii asociației și fondatorul ziarului „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” din Sibiu, vorbea despre dificultățile călătorilor veniți în Transilvania. Discursul său a fost publicat în primul anuar al organizației, în 1881.
Carl Wolff spunea că frumusețea Carpaților transilvăneni putea fi comparată cu cea a Munților Tatra și a Alpilor austrieci și germani, dar nu era suficientă pentru a-i face accesibili călătorilor străini. Un turist coborât într-o gară transilvăneană nu știa ce traseu să aleagă, cum să ajungă la munte și să înainteze, cărei călăuze să se încredințeze ori unde să găsească adăpost și găzduire.
El susținea și că asociația trebuia să depășească organizarea excursiilor pentru agrement. Apropierea de natură, refacerea după solicitările vieții și recâștigarea puterilor pentru îndatoririle zilnice făceau parte din rostul pe care îl atribuia organizației.
Activitatea SKV s-a extins mai ales în perioada interbelică. Asociația a devenit cea mai importantă organizație de drumeție de pe teritoriul țării și a depășit 6.000 de membri cotizanți, organizați în 16 secțiuni.
„Asociația a construit și reconstruit 60 de cabane, unele de mai multe ori, dintre care cele mai cunoscute sunt Postăvaru, Curmătura, Diham, Omu, Mălăiești, Vârfu cu Dor, Negoiu, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, Podragu, Urlea, Bărcaciu, Suru, Prejba, Șurianu, Parâng. De asemenea, SKV a construit și marcat peste 1.000 de kilometri de poteci”, arată SKV în prezentarea istoricului său.
În 1904, în cadrul SKV au început primele activități de salvare montană.
Hărțile turistice, revistele și ghidurile publicate de asociație completau lucrările de pe teren. Membrii au realizat studii despre flora, fauna, geologia și geografia Transilvaniei, publicate în articole și cărți. Organizația întreținea contacte și schimburi de publicații cu peste 100 de asociații similare și centre universitare din Europa.
Cum s-a extins turismul dincolo de excursiile montane?
La Cluj, în 1891, a fost înființată Societatea Carpatină Ardeleană (EKE), la inițiativa asociației culturale maghiare EMKE. Organizația a ajuns la 34 de filiale și peste 6.000 de membri.
Fondatorii urmăreau și formarea unei comunități în jurul ieșirilor în natură. Au pornit un jurnal al asociației, au extins activitatea la stațiuni balneare, au construit adăposturi și cabane, au înființat un muzeu și au organizat evenimente cu numeroși participanți. Pregătirea ghizilor turistici voluntari ocupa un loc important în această activitate.
Filialele erau organizate pe județe, ceea ce a permis acoperirea Transilvaniei. Structura imperială din acea vreme a favorizat extinderea dincolo de regiune: societatea a format departamente în capitala Ungariei, la Viena, Bratislava și Devin, dar și în alte locuri mai îndepărtate.
Între 1892 și 1948, organizația a publicat revista „Erdély”, adică „Transilvania”. La 12 octombrie 1902 a deschis Kárpát-Múzeum, Muzeul Carpaților, în casa natală a lui Matia Corvin din Cluj. Colecția includea o fonotecă de muzică folclorică și o bibliotecă de cărți și hărți turistice de specialitate.
La începutul secolului al XX-lea, asociații din București, Sinaia și Iași au început, la rândul lor, să organizeze excursii montane și să ridice adăposturi. Societatea Turiștilor din România, înființată în 1903, a construit asemenea refugii, a publicat lucrări turistice și a stabilit legături cu organizația săsească din Transilvania.
Ce s-a întâmplat cu patrimoniul asociațiilor?
SKV a fost dizolvată în 1945. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 13 iunie, întregul său patrimoniu a trecut în proprietatea statului și a fost dat în administrarea Oficiului Național de Turism.
În 1948, autoritățile au desființat și Touring Clubul României, împreună cu numeroase alte organizații de drumeție și alpinism. Lista asociațiilor dizolvate cuprindea:
- Din București figurau Asociația Drumeților din Munții României, Amicii Predealului, Clubul Alpin Român, Clubul Carpatin Român, Dor de Ducă, Hai la Drum, Piatra Craiului, România Pitorească, Touring Clubul României și Plaiuri Românești;
- la Sibiu figura Brădetul;
- la Poiana Sibiului, Munții Noștri;
- la Oravița-Caraș, Banatul;
- la Reșița-Caraș, Reșița;
- la Caransebeș-Severin, Clubul Turistic Bănățean;
- la Ploiești, Drumeția;
- la Cluj, Societatea Carpatină Populară Ardeleană;
- la Iași, Societatea de Gimnastică „Sport și Muzică”;
- la Brașov, Vulturul Carpaților și Encian.
Patrimoniul acestor organizații a fost atribuit Oficiului Național de Turism.
După al Doilea Război Mondial, EKE funcționase sub numele de Societatea Populară Carpatină Ardeleană (ENKE). După naționalizare, a fost alipită Oficiului Național de Turism. Deținea atunci 18 cabane; printre cele mai populare se numărau Bors Mihály de la Cheile Turzii, Uz Bence din Harghita-Băi și hotelul turistic din Valea Vinului.
După căderea regimului comunist, ambele asociații transilvănene și-au reluat activitatea. EKE a fost reînființată în 1991, iar festivitățile de inaugurare au avut loc la Lăzarea, în județul Harghita. În 1996, inițiativa unor vechi membri a dus la reînființarea SKV.
Potrivit relatărilor unor foști membri ai EKE, o parte din patrimoniul pe care asociația îl deținuse înainte de naționalizare nu a mai putut fi recuperată.
Potrivit Adevărul.ro: „Carpații noștri transilvăneni se pot măsura fără teamă, în frumusețe, cu Munții Tatra din Ungaria și cu Alpii austrieci și germani. Cine a aruncat o privire în minunata lume a Carpaților noștri transilvăneni și a ridicat vălul care o ascunde atâtor oameni a fost cucerit și fermecat de farmecul ei. Dar este suficientă această frumusețe a Carpaților pentru a-i make accesibili străinilor? Nu! Turistul străin care cobora din vagon într-o gară transilvăneană se afla până atunci într-o situație cu puțin mai bună decât a unui naufragiat aruncat pe un țărm necunoscut. Stătea acolo nedumerit: nu știa ce trasee să aleagă, cum să ajungă la munte și să înainteze în el, cărei călăuze să se încredințeze și unde putea găsi adăpost și găzduire”.
